Birdman: Virtutea nesperată a ignoranţei

birdman

Aflaţi pentru început că Michael Keaton, personajul principal joacă rolul unui actor de la Hollywood, care a fost vedetă în anii 80 şi 90. Actorul se numeşte Riggan şi a jucat rolul lui Birdman în 3 filme dintr-o trilogie cu super eroi.

Conceptul unui bărbat care a fost super erou şi apoi a ajuns un nimeni pare să îl bântuie pe Riggan tot filmul, în timp ce el încearcă să producă o piesă pe Broadway. Între halucinaţii cu vocea lui Birdman şi impresia că are puteri supranaturale, Keaton ne prezintă un Riggan aflat în pragul sinuciderii şi permanent bântuit de spectrul eşecului şi anxietăţii. Totul e piperat cu un jazz haotic în fundal şi deşi Birdman poate părea un one man show, ceilalţi actori se achita OK de sarcinile lor.

Edward Norton este excelent în rol secundar, poate chiar meritând un Oscar, drept acel actor îngâmfat, care schimbă scenariul din mers şi bea în timpul filmărilor. El se dă atât la fiica lui Riggan, Sam, jucată de Emma Stone, cât şi la Naomi Watts, adică Lesley, cu care joacă în piesa de pe Broadway. În ciuda faptului că a fost împins în faţă în trailere şi pe poster, Zach Galifianakis apare puţin în film şi are un rol rezervat şi calm, atipic jovialului bufon al seriei The Hangover.

Emma Stone joacă rolul unei tinere cu o imagine de dură, de abia ieşită de la dezintoxicare şi care încearcă să îşi dea seama care e rolul său în lume. Ea îi ţine un monolog foarte dur lui Riggan, legat de faptul că nu a fost alături de ea atunci când creştea, lăsându-l fără cuvinte pe Birdman. E interesant modul în care Inarritu ne prezintă “puterile” lui Riggan, care zboară deasupra New York-ului, pentru ca apoi să se reflecte într-o fereastră ca taximetristul care l-a adus îşi cere banii înapoi, sau îşi imaginează scene de luptă ca în Avengers, cu Birdman şi inamici SF în prim plan.

Sunt foarte amuzante şi referinţele aici: avem un critic de film foarte acru şi dur, care e gata să desfiinţeze piesa de teatru înainte să o vadă, îl avem pe Edward Norton care nu se fereşte să râdă de faptul că ar putea fi înlocuit de “vreun Ryan Gosling” sau faptul că Michael Keaton îşi aminteşte de Birdman 2 din 1992, care care o coincidenţă e şi anul când el a fost fost Batman. Mulţi ar putea să compare aceasta peliculă despre Michael Keaton fiind Michael Keaton cu The Wrestler, în care Mickey Rourke îşi trăia tragica viaţa.

Nu e chiar acelaşi lucru, pentru că deşi Michael Keaton nu a prea mai lucrat în ultimii ani, el pare a-şi păstrat totuşi umorul şi atitudinea pozitiva. Probabil momentul cel mai bun al filmului este cel în care Edward Norton şi Michael Keaton se bat, dar nu că bărbaţii, ci cu palmele, pseudo pumni şi prosoape, pentru ca apoi Riggan să erupă într-o hiperventilaţie legată de copilăria sa. Şi asta pentru că la final să îi dea o lecţie de actorie pomposului Norton. El se vrea a fi Marlon Brando, un method actor, care bea gin real într-o scenă în care se bea gin şi care are erecţie într-o scenă de dragoste cu Naomi Watts, deşi nu i se ceruse aşa ceva.

E bizar că Norton are zero inhibiţii pe lângă scenă şi pe scenă, dar reuşeşte să fie aproape timid şi sensibil cu Sam, fiica lui Riggan, atunci când îşi poartă dialogurile de la ţigara pe acoperiş. Trebuie să recunosc că şi piesa pusă în scenă de Riggan, “What We Talk About When We Talk About Love” sună bine si arata bine, cel puţin în teorie, iar jocul de pe Broadway al actorului care a fost Birdman e şi el reuşit.

birdman3

Improvizaţiile provocate de diferite scandaluri din viaţa personală sau de faptul că Riggan a rămas în chiloţi încuiat pe afară sălii de teatru fac deliciul publicului din sală. Depresia personajului principal se amplifica pe măsură ce se apropie seara premierei şi între o confruntare cu criticul de teatru şi o tentativă de sinucidere, actorul pare la un pas de îşi încheia cariera definitiv.

Finalul acestei pelicule e la fel de bizar şi ambiguu că întreg filmul, lăsându-vă cu câteva întrebări şi teorii, deşi tonul dat este unul depresiv. Inarritu a încercat să facă Birdman să pară realizat că o singură dublă lungă, datorită unghiurilor de filmare şi al modului în care sunt editate scenele. Actorii sunt filmaţi de foarte aproape, de la nivelul fetei sau bustului, ceea ce le scoate în evidenţă emoţiile.

Panoramările lungi îşi au rolul aici de a face trecerile între momente ale zilei şi întregul film pare a fi fost realizat fără măcar o singură decupare, meritul fiind aici al lui Inarritu. Birdman este un film cu care trebuie să ai răbdare, pentru că primele sale 20 de minute nu vor prinde pe nimeni în mreje, dar de la jumătate încolo, începi să simţi mirosul de Oscar şi de drama profundă cu accente comice totuşi. Filmul este foarte pretenţios şi se vrea a fi ultra rafinat, deşi personal nu am gustat deloc soundtrackul de jazz.

Birdman rămâne totuşi o producţie unică, cu jocuri excelente ale actorilor şi o palmă dată industriei cinematografice bazate pe super eroi şi box office.

Sursa: smrtv.ro